nimicuri

e timpul

cam asta ne lipseste tuturor in ultima vreme. timp pentru noi, timp pentru a sta cu cei dragi, timp pentru a face ce ne place, timp pentru a realiza ca putem face tot ce ne propunem daca putem face mici sacrificii sau compromisuri.

cand eram copil, in clasele primare, imi doream un ceas. ceasul reprezenta un fel de “intrare” in lumea adultilor. toti adultii din jurul meu se ghidau dupa ceas: e timpul sa ne trezim, e timpul sa mergem la serviciu, e timpul sa luam copilul de la gradinta, e timpul sa luam cina, e timpul…

la sfarsitul clasei intai, am primit mult doritul semn al intrarii in lumea adulta, ghidata dupa ceas. am primit primul meu ceas. era micut, cu o curelusa finuta de piele si un cadran albastru. el a fost primul. dar nu m-am bucurat prea mult de el. a urmat apoi unul mai marisor, cu o curea metalica. nici el nu a rezistat decat cateva zile.

urmatoarele ceasuri au fost toate vesele, colorate, cu bratari de cauciuc sau plastic. unele au rezistat mai mult, altele mai putin, in functie de materialul din care era facut capacul de pe spatele ceasului si al inchizatorii curelei.

nu, nu eram un copil “distrugator”, ci ma confruntam cu o alergie la metale. de fapt de ce vorbesc la trecut? aceeasi problema o am si acum. asa ca i-as intreba pe cei de la watchshop daca au si ceasuri pentru cei alergici ca si mine si mai ales de ce au mai multe ceasuri de barbati? m-am uitat pe lista lor de produse si 90% sunt ceasuri barbatesti. in fine, pentru mine nu reprezinta o problema. oricum prefer ceasurile mai mari. )

in asteptarea unui raspuns, imi verific ceasul de pe telefon si vad ca e timpul pentru masa de pranz. pofta mare!

p.s. subiectul articolului mi-a fost oferit de EL