nimicuri

luni, 13

am uitat sa va povestesc. luni, 13, a fost ziua sigurantei rutiere. a fost o zi obisnuita. se-anuntase si luna plina. se-anuntase si sedinta la serviciu… eh, toate au fost bune. nimic, nici o problema, pana in clipa in care m-am indreptat spre statia de unde iau zilnic autobuzul spre casa. la orele 18.18 autobuzul ar trebui sa aterizeze-n statie. eh, luni nu s-a intamplat asa. posibil sa fi intarziat vreo 10 minute. nu am fost atenta, vorbeam la telefon, cum fac de obicei. dar nu acea intarziere a fost problema. problema a fost ca in momentul in care s-a oprit autobuzul in fata mea si s-au deschis usile, a trebuit sa ma feresc rapid ca lumea (claie peste gramada) sa nu se prabuseascî peste mine. m-am dat incet la o parte si am refuzat sa particip la incercarea de a bate recordul la “cele mai multe persoane inghesuite intr-un autobuz”. mi-am zis sa-mi continui discutia la telefon si sa-l iau pe urmatorul.

urmatorul a venit tot plin, cu vreo 2 persoane lipsa fata de anteriorul. m-am strecurat printre ceilalti calatori, incercand din rasputeri sa-mi tin injuratura la adresa … tuturor. asta era la onix. ora 18.45. ne indreptam tileap-tileap spre intersectia strazilor 13 decembrie cu aurel vlaicu. ma uit in stanga. card de masini. ma uit in dreapta. card de masini. ma uit in fata. card de masini. si toate aveau ceva in comun. stateau pe loc si claxoanele urlau.

zeeen. incerc sa ma calmez, in timp ce babaciunea de alaturi imi verifica rezistenta coastelor cu coatele ei ascutite. zeeeen. imi zic ca mai am putin si ajung acasa. trecem intr-un final de masinile care blocau intersectia. soferul autobuzului trage o injuratura. ii multumesc in gand si subscriu la ideea-i. din nou tileap-tileap printre masini. ajungem in dreptul parcului tractoru. aceeasi poveste. dreapta, stanga, fata, spate masini oprite, claxoane urland. intersectia blocata. de la onix si pana aproape de rulmentul 13 decembrie era blocata. stomacul cere de mancare, baba din dreapta un pumn in fata. in sfarsit, se deschid usile si coboara. mai intra si oleac de oxigen. tare imi era teama ca ma pierd pana acasa. glicemia-mi era in continua scadere. viteza autobuzului la fel. “inca doua statii, hai ca poti!” plecam din statie. deja autobuzul se misca parca mai usor. cred si eu s-a usurat cu vreo tona, doua. numa’ baba cu coatele ei avea vreo 150 de kile, da’ se credea gazela.

in sfarsiiiiiiiiiiiiiiit! imi vad scaparea! aici cobor! aer! pamant! acasa! mancare! imi promit ca de maine renunt la autobuz si incep sa fac miscare.

asta a fost aventura mea de ziua europeana a sigurantei in trafic. oare de-asta am stat blocata-n trafic? ca sa ma simt in siguranta?